Pare că oamenii se căsătoresc pentru că așa-i modelul cultural.
Dar dacă studiem un pic modelul cultural, să vedem pe ce se bazează el, esențialul, ajungem la acea idee de „a ne fi mai bine alături de altcineva„, adică de a scăpa de niște lucruri pe care nu ni le dorim, le urâm, nu ne plac.
Partenerul este un instrument de care lumea se folosește ca să îl lege printr-o căsătorie, cât mai bine, prin jurăminte, în fața lui Dumnezeu, în biserică, și în fața legii la Sfat.
Un „sprijin și ajutor” mai mult sau mai puțin reciproc, de a scăpa de tot felul de lucruri care s-ar întâmpla dacă nu ar avea pe cineva legat de el, în promisiuni de a fi alături la bine și la rău.
Nu spun că este un lucru rău, la modul absolut, căsătoria.
Nici bun, la modul absolut.
În orice bine există un rău, și în orice rău un bine, deci avem parte mereu de un bine-rău, de fapt.
Există aspecte bune ale căsătoriei, pozitive, și aspecte rele, negative.
Totul este să le conștientizezi mai bine, pentru a putea avea un mai bun control, și autocontrol, privind viața ta, privind binele și răul atras în manifestare.
Ce este înăuntru este și afară.
Ce este în mintea ta, în sufletul tău, este și afară, în viața ta, în manifestarea fizică.
Oamenii știu că majoritatea căsătoriilor sunt din interes.
Eu știu că toate căsătoriile sunt din interes.
Dacă nu ar exista interesele, de ambele părți, nu ar există motivul de a te căsători, intenția, și nici acțiunea.
Iubirea? Da, este tot un interes. Unul mai mascat.
Îl legi pe celălalt de tine, să scape cât mai greu, și să te ”iubească”, pe tine, toată viața sa.
Când nu mai poate, nu îți mai satisface interesele, divorțezi, cauți pe altul. Schimbi relația ca o haină uzată, care nu te mai satisface, o arunci, renunți la ea.
Din… interes, desigur. Căci din iubire nu ai putea face așa ceva.
Și de unde iubire, dacă ea nu a existat, ci a fost doar o mască, ce a mascat niște interese mai ascunse?
Mda, la bază este mereu teama, frica.
Dorința de înavuțire maschează teama de a nu fi sărac, de a nu trăi în sărăcie.
Dorința de a fi iubit, teama de a nu fi părăsit, abondonat, singur, izolat… etc
Teama de suferință acționează constant din subconștient, și puțini oameni conștientizează asta.
Eu aduc niște aspecte în atenție, spre meditație, pentru o mai bună conștientizare.
Ce faci cu ele, e treaba ta.
Întrebare de meditat la ea: ”iubești” pe alții pentru a scăpa de rău, pentru ca să nu îți fie ție rău, să nu suferi cumva, din… lipsă de ”iubire”?
Lecturarea articolului, cu comentarii în plus:
Poți lăsa un comentariu mai jos, și poți participa la discuțiile de pe Forum (dă click pe Forum)
Conceptul religios „Dumnezeu” se naşte și se dezvoltă în mintea omului credincios prin… sugestie, învăţare, educaţie, evoluează, prinde putere, şi după ce atinge faza maximă a evoluţiei sale… moare, căci devine… inutil, în continuare, după ce a… dat tot ce era de dat…
La ultima fază ajung puţini oameni.
Dar orice moarte este însoţită de o… renaştere, căci este înscris asta în lege: „nimic nu se pierde, totul se transformă”.
Deci Dumnezeul tău moare în mintea ta, aşa cum s-a născut, căci tot ce se naşte moare inevitabil, şi rămâne doar… TransFormarea mentală, ce continuă, mai departe, tot mai departe, neîntrerupt…
Celebra afirmaţie: „Dumnezeu este mort„, poate fi însoţită de necunoscuta frază :”Dumnezeu a murit spre a… renaşte, transformat, în mintea oamenilor.” Căci dacă conceptul de Dumnezeu nu s-ar transforma, în mintea copilului, adolescentului, adultului, nu ar putea evolua în mintea oamenilor, şi ar rămâne, atunci, ceva… inutil, lipsit de viață, nefolositor, ce nu ar putea sprijini transformarea, evoluţia.
Nu există nimic perfect în lumea asta, căci ea este în continuă transformare, dezvoltare, evoluţie, iar ceea ce este perfect nu se poate… transforma, evolua, dezvolta.
Ceea ce este perfect nu mai are nevoie de nici o transformare, schimbare, evoluție, de aceea este ceva imuabil, neschimbător, adică… mort, din punctul nostru de vedere, în care viața este o continuă schimbare, transformare.
Altfel privind: în lumea noastră, în viața noastră, nu poate exista nimic perfect, de aceea, ce este perfect nu este din… „lumea asta”.
Terapeutic privind credința de tip religios, nu contează dacă Dumnezeu există sau nu, ci contează să ai un Dumnezeu… funcțional existent în… mintea ta, pe care să îți poți fixa atenția, și automat asta să îți creeze o stare de… bine, de siguranță, confort, de echilibru și armonie.
Dumnezeul fiecăruia este Unul… personal, personalizabil, după chip și asemănare, după dorințe personale, după chipul tatălui omenesc, și după alte tipare. Orice credincios care crede într-un Dumnezeu pozitiv la superlativ, bun şi drept, se simte foarte bine când se gândeşte la el, când se roagă la el, când meditează la el, când i se împărtăşeşte, etc.În plus, a se gândi la el înseamnă a nu se gândi la problemele sale, a se putea detașa, a nu se bloca în suferinţă, a nu avea sentimentul de a fi singur şi lipsit de ajutor, etc, deci mai multe beneficii. Un mare psiholog a spus că dacă (conceptul de) Dumnezeu nu ar fi existat, psihologii l-ar fi inventat. El este ultima salvare, pentru unii oameni, care au credință că pot fi salvați. Ultima speranță a unora, că cineva le va salva sufletul, după moartea corporală.
Speranța moare ultima, se spune. Când ultima speranță este în Dumnezeu, în ce fel ne poate oare ea transforma? Oare poate dăinui conștiința, prin această speranță, și să meargă într-un Purgatoriu, un Rai, un Iad? Putem trăi un vis final în somnul de veci provocat de moarte? Un vis… etern, ne muritor…
Poți lăsa un comentariu mai jos, și poți participa la discuțiile de pe Forum (dă click pe Forum)
”Iartă-i pe cei care ți-au greșit, nu pentru că ar merita iertarea, ci pentru că tu meriți liniștea.” Proverb din înțelepciunea populară.
Proverbul nu afirmă că ei nu ar merita iertarea, nu pune în discuție meritul celorlalți de a fi iertați.
Ci doar pune accentul pe meritul tău, pe faptul că iertarea îți aduce liniștea mentală și sufletească, ca efect, și că tu meriți liniștea asta, altfel spus merită să o ai, și tu poți face ceva important și util pentru asta.
Tu poți dobândi liniștea, și dacă poți, asta înseamnă că o meriți.
Dacă nu poți, nu o meriți, căci nu ai făcut ceea ce era necesar ca să meriți asta.
Nici nu mai contează de fapt dacă merită sau nu ceilalți să fie iertați, căci tu meriți să fii liniștit, de aia e bine să îi ierți pe toți, fără a mai judeca meritele lor.
În esență este vorba de un determinism cauzal, de legi cauzale, cu care oamenii pot jongla, dacă le cunosc și le înțeleg bine, pentru a înțelege câștigul și pierderea, transformarea.
Dacă nu poți ierta, este destul de clar faptul că nu poți fi liniștit, ești agitat, ești setat pe a judeca și condamna pe alții, ești nervos, în tensiune și stres, îți faci planuri de răzbunare, etc.
Este ca și cum ai mai mult de pierdut dacă nu ierți, și mai mult de câștigat dacă ierți.
Ceea ce consideri a fi de neiertat te macină într-una, te ține în neliniște, te agită instant când te gândești la asta, la greșelile de neiertat ale altora față de tine, și cele ale tale față de alții.
Să consideri că ai făcut ceva de neiertat, grav, te poate menține în starea de tensiune și stres continuu, ce duce la îmbolnăvire, în final, inevitabil, căci nu te mai poți relaxa, nu mai poți reinstala liniștea mental-sufletească. Dacă te blochezi în activarea nervoasă simpatică, de fugă sau luptă, și nu mai poți trece pe cea parasimpatică, de relaxare și odihnă, rezervele tale energetice se vor consuma prin tensiunea continuă, și vei claca, inevitabil, la un moment dat.
Bine-nțeles că acest câștig și pierdere sunt relative, ele făcând parte dintr-o transformare, care are loc prin procese de compensare.
Lași ceva de la tine, dai ceva, pentru a primi ceva în schimb, cam așa ar suna privind de la alt nivel de interpretare.
Pierd ceva pentru a câștiga ceva, dar de fapt este vorba de un schimb, o transformare.
De cele mai multe ori, câștigul și pierderea sunt doar imaginare, simbolice cumva, ca în cazul în care este vorba de mândria ta, orgoliul tău, stima de sine.
Ele există doar în mintea ta, dar aceste concepte îți influențează mult viața, liniștea.
Dacă este necesar să ierți pe cineva, asta înseamnă că ai suferit cu ceva din cauza lui, ai fost prejudiciat cu ceva, poate numai cu vorba, nu și cu fapta.
Deci neplăcerea resimțită, suferința, pierderea, prejudiciul, sunt relative, subiective, pot să nu fie obiective, obiectuale, materiale, ci să vizeze doar demnitatea ta, orgoliul tău, mândria ta, stima ta de sine, etc.
Tu reacționezi la evenimente conform modului tău de interpretare, conform unor tipare de reacție, subiective, personale.
Dacă ai fi cumva convins, din clipa asta, că nu există nici un orgoliu de fapt, nici o mândrie, nici o stimă de sine, sau dacă ai fi convins că nimeni și nimic nu le poate afecta, atunci ai trăi mult mai liniștit, nu ai mai lua vorbele altora drept atac personal, drept ceva ce ar trebui să te neliniștească, să te facă să simți neplăcere, suferință, să te facă să reacționezi pentru a te apăra sau contraataca, a judeca, a condamna și pedepsi. Nu-i așa?
A te simți victimă, a te simți agresat, atacat, în pericol, toate astea au legătură cu fricile și teama ta, cu ceea ce consideri că poate afecta integritatea ta.
Iar vorbele cuiva nu te pot afecta, de fapt, decât dacă tu le permiți să te afecteze, prin faptul că tu interpretezi vorbele lui drept o agresiune, și că ar putea să te afecteze, conform unui scenariu mental construit în mintea ta.
Dacă devii convins că nici o vorbă nu te poate afecta, dacă tu nu te lași efectat de ele, vorbele vor trece pe lângă urechea ta, fără a reacționa automatizat, din obișnuință, negativ, la ele.
Te poți enerva, supăra, pe cel ce aruncă vorbe grele, sau poți simți compasiune pentru faptul că defulează, la supărare, nervozitate, fiind într-o stare negativă, de suferință poate, care nu îi aduce nimic bun de fapt.
Excepție cazul în care defularea îi aduce liniștea, prin detensionare, și apoi se poate relaxa.
Deci lasă omul să se descarce, verbal, fără a reacționa, sau ferește-te din calea lui dacă nu se descarcă doar verbal, înțelegând că este tensionat, și poate să nu fie tensionat din cauza ta de fapt, iar când se liniștește, poți să îl întrebi de ce este supărat, și dacă îl poți… ajuta cu ceva.
Cum este afectat de fapt orgoliul tău, mândria ta, stima ta de sine?
Ai putea descrie în mod exact asta?
Unde sunt situate ele, unde există orgoliul tău, mândria ta, stima ta de sine?
Tu le întreții, sau sunt un fel de entități care există independent de conștiința ta?
Sunt create de tine, sau de altcineva, altceva?
Cum arată ele, în mod normal, le-ai putea descrie?
Dar când sunt afectate, ce se schimbă la ele, ce schimbări suferă și cum?
Subiect foarte bun de meditație, să înțelegi ce naiba protejezi, ce te neliniștește și te agită de fapt, și îți face viața mai grea, mai neplăcută…
”Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac.”
Tu poți ierta, dar ei nu sunt astfel absolviți automat de efectele faptelor lor.
Nu ajunge să ierte Isus, dacă Dumnezeu nu îi iartă, altfel nu zicea asta.
Tu poți ierta pe cineva, dar legea să îl judece și să-l condamne la o pedeapsă.
Un om simplu nu poate întelege de ce să ierte pentru binele altuia, mai ales dacă acel altul a greșit față de el, i-a creat un prejudiciu, o neplăcere.
Omul simplu trebuie să înțeleagă binele lui, în primul rând.
Dacă înțelege că obține ceva bun din asta, un beneficiu real, atunci e bine pentru el, poate ierta. Nu orice, nu oricât, desigur, ci cât îi pare că înclină lui favorabil balanța câștig/ pierdere, costuri/ beneficii.
Pasul doi ar veni apoi prin conștientizarea faptului că, dacă toți ar ierta astfel, și el ar fi iertat de ceilalți, și asta este spre beneficiul tuturor, general, să ne iertăm, în loc a ne pedepsi unii pe alții.
Iertarea cred că se supune și ea principiului ”insuficiența și excesul sunt dăunătoare”.
Și în cazul acesta am avea de analizat ce înseamnă insuficiența și excesul.
Insuficiența ar fi să nu poți ierta nimic, sau mai nimic, nici pe cei care greșesc fără de voie față de tine, de exemplu.
Sau să nu îți poți ierta copiii, e un alt exemplu bun.
Un subiect bun de meditație este: de ce îți poți ierta copiii tăi mult mai ușor decât pe alți oameni, alți copii care nu sunt ai tăi?
Alt subiect: îți ierți copiii cu adevărat, sau te păcălești cumva că i-ai iertat?
Cine nu are copii poate să se relaționeze la frați, surori, părinți, dar experiența cu copiii tăi este… deosebită, căci sunt ”produsul” tău, ”creația” ta.
Alt subiect: ai preluat sau nu tipare de la părinții tăi, privind iertarea?
Ierți așa cum ai fost tu iertat de părinți, la rândul tău, sau altcumva?
În general, modul în care părinții s-au comportat cu noi, ni se imprimă destul de adânc în modul nostru de gândire și comportament.
Deci dacă ai fost iertat ușor când erai mic, normal ar fi să ierți și tu mai ușor, și invers, dacă părinții nu prea te iertau, și tu la rândul tău ierți mai greu.
Deci dacă simți că ierți cam greu, că ți-e dificil să ierți, la modul general, întreabă-te cum erai tu iertat de părinții tăi, poate conștientizezi existența unui astfel de tipar, și adevărul te va putea…. elibera, din acest tipar.
Este posibil să îți fie greu să te ierți și pe tine însuți, deoarece părinții tăi nu te prea iertau, te certau, te făceau să crezi că greșelile tale sunt de… neiertat, și că meriți să fii certat și pedepsit, nu iertat.
Cu excesul pare un pic mai complicat, căci nu prea ne putem imagina cum este să ierți prea mult, nu-i așa? 🙂
Eu aș vedea acest exces în modul în care nu ai reacționa pentru păstrarea integrității tale psihice și corporale, adică te-ai lăsa prejudiciat într-un mod autodistructiv, ca să zicem așa, fără reacții de protecție, apărare.
De exemplu te-ai lăsa victimizat de către un psihopat pe care l-ai ierta mereu și nu te-ai proteja de influența sa negativă, distructivă.
Excesul, deci, îl percep a fi reflectat de faptul că situații speciale necesită măsuri speciale, iar a ierta nu trebuie perceput drept a fi totuna cu a nu te proteja pe tine însuți, integritatea ta.
Subiect de meditație: poți ierta pe agresorul tău, dar să fii de acord totodată că trebuie să-și ispășească pedeapsa, conform legii?
Ce s-ar întâmpla dacă toate tribunalele ar da verdictul de iertare tuturor celor acuzați, indiferent de faptele lor, și nimeni nu ar fi condamnat?
Cineva spunea: ”am observat că chiar daca ierți acea persoana care ți-a greșit, va face din nou, îți va greși iar, va repeta același lucru. Oare iertarea nu este catalogată naivitate și prostie? Pentru că tind să cred că cei iertați așa consideră, o slăbiciune din partea noastră, o vulnerabilitate…”
Eu cred că nu toți oamenii sunt la fel, nu toți judecă astfel, dar sunt care judecă așa, și dacă ar fi achitați mereu, ar continua să profite de alții, cât de mult ar putea, deoarece li se… permite asta.
În cazul lor este ca și cum ai trata simptomul, nu cauza. Ar trebui tratată cauza din care ei s-au învățat să profite de alții, să-și facă un mod de viață din asta, din a profita de naivitatea, credulitatea și bunătatea altora.
Fără motivație nimeni nu mișcă nimic, nu-i așa?
Eu țin la liniștea mea, dar am impresia că se poate aluneca destul de ușor într-o situație… conflictuală, dacă încerci să ierți doar pentru liniștea ta.
Oare dacă esti liniștit, constant, mai apare ceva de… iertat?
Adică neliniștiții atrag cumva situații în care au de iertat ceva, mai mult decât liniștiții, oamenii calmi?
Poate că la bază stă și faptul că atragem oameni asemănători, adică ori calmi ori agitați, după starea personală de moment și atitudinea noastră generală, atragem și situații, evenimente, în concordanță, consonanță, iar cei ce nu sunt calmi sunt mai predispuși la erori, greșeli, ce par, unele, de neiertat.
Problema celui ce nu poate ierta este constituită de ideea că el nu vrea să piardă nimic, nu suferă ideea de a pierde, iar iertarea pare a consta în a lăsa ceva de la el, a ceda ceva, a pierde ceva.
Nimic nu se câștigă, nimic nu se pierde, totul se transformă.
Dar, dacă nu poți percepe transformarea, procesualitatea ei, și nu poți vedea cu ce te încălzește ea, câștigul din pierdere și pierderea din câștig, poți bloca transformarea, axat fiind doar pe ideea de câștiga mereu ceva, fără a pierde nimic. Ideea de profit, de a fi mereu în profit, poate fi obsedantă, iar iertarea poate fi percepută ca afectând profitul personal. A nu putea ierta, înseamnă a nu putea să treci peste ceva, a te bloca în ceva. De exemplu într-un tipar, fix, rigid, bătut în cuie…
Dacă nu îți conștientizezi beneficiul tău, rezultat din actul iertării, actul pare a fi un sacrificiu de fapt, ți se pare că te sacrifici pentru binele altora, și atunci te poți simți victimă, poți avea sentimentul de autovictimizare, prin sacrificiu de sine, etc.
Proverbul este ok, dar nu ajunge, ca să zicem așa.
Este bine să fie analizat, explicat, într-un context mai larg, să fie pe înțelesul tuturor învățătura sa, utilitatea sa.
Este important și să revizuim ce înțelegem, sau ar trebui să înțelegem, de fapt, prin iertare și a ierta:
Iertarea este acțiunea de a ierta și rezultatul ei.
Renunțare la pedepsirea cuiva pentru o vină, scutire de pedeapsă.
Trecere cu vederea a greșelilor cuiva.
Acordare a mântuirii de către divinitate cuiva care a greșit și apoi s-a pocăit.
Împăcare cu cineva.
Eliberare, scăpare, a cuiva de ceva.
Dispensare a cuiva de o sarcină.
Scădere a unei părți din datoria cuiva.
Dezlegare a cuiva de un jurământ, o fagăduială.
Încetare a urmăririi cuiva.
Permisiune acordată cuiva de a face ceva.
Despre actul de a cere și a obține iertarea, în alte articole, să nu o lungim dintr-o dată prea tare, căci atât insuficiența cât și excesul sunt dăunătoare.
Câteva citate biblice despre iertare:
„Doamne de cate ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?
Isus i-a zis: „Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte.” (Matei 18:21-22)
„Și ne iartă nouă greșelile noastre precum iertăm și noi greșiților noștri”
„Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre. Dar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6:14-15)
„Când stați în picioare de vă rugați, să iertați orice aveți împotriva cuiva, pentru ca și Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greșelile voastre”. (Marcu 11:25)
„Tată, iartă-i, că nu știu ce fac!” (Luca 23:34).
În Biblie se pare că iertarea este echivalentă cu anularea unei datorii, cu a renunța la ceva ce ți se datora, cuvântul grecesc tradus prin „iertare” înseamnă „a renunța”, ca atunci când o persoană nu mai cere restituirea unei datorii.
În parabola despre sclavul neîndurător, Isus a echivalat iertarea cu anularea unei datorii (Matei 18:23-35).
„Neiertarea e otrava pe care o bei, sperând că moare celălalt”
În final, repet întrebarea din titlu: poți fi liniștit dacă nu poți ierta?
Răspunsul te invit să ți-l formulezi tu singur, meditând la ideile de mai sus, ca un exercițiu de gândire, unul util ție, sper.
Nu îți doresc liniște, căci poate nu ai nevoie de liniște acum. Poate ai nevoie de un pic de agitație, să se așeze apoi mai bine ideile în mintea ta, și trăirile emoționale în sufletul tău. Poate ai nevoie de o… schimbare, o transformare… 🙂
De ce sinceritatea doare uneori ? Oricât de subiectiv ar fi exprimată, oricât neadevăr sau adevăr ar conține părerile formulate cu sinceritate.
Sinceritatea şi adevărul nu sunt acelaşi lucru.
Sinceritate înseamnă a fi congruent privind ceea ce gândeşti şi spui, privind ceea ce gândeşti şi faci, privind ceea ce faci și spui.
Poți fi sincer, deci, şi să spui ceea ce gândeşti, dar ceea ce gândeşti poate să fie ceva adevărat sau fals.
Poți să crezi că gândeşti şi spui adevărul, dar de fapt să nu fie aşa.
Pe de altă parte, sinceritatea oamenilor nu este foarte sinceră de fapt, este subiectivă, depinde de starea emoțională de moment, care te poate face să vezi realitatea deformat, conform stării tale afective de moment.
Deci aş spune că sinceritatea exprimă o congruență de stare, exprimarea deschisă a ceea ce gândeşti pe moment, în starea în care te afli momentan.
De aceea, la un moment dat, pot gândi despre cineva că e prost, idiot, deoarece m-a supărat cu ceva, iar în alt moment pot gândi că e un om minunat, deoarece m-a ajutat cu ceva important pentru mine.
Deci putem fi sinceri privind ceea ce gândim la un moment dat, iar ceea ce exprimăm poate diferi foarte mult, poate fi contradictoriu, conflictual chiar, privind comparativ ”adevărurile” exprimate în stări diferite de conștiință, stări emoționale diferite.
De aceea sinceritatea exprimată în stări sufleteşti negative nu prea este recomandată, căci a-ți vărsa supărarea pe alții nu aduce lucruri bune şi plăcute în viața ta, ci aduce ca efect supărarea celor față de care ai fost sincer privind ceea ce ai gândit în acea stare, sub influența ei perturbatoare.
E complex subiectul, căci nu este recomandat nici să ții supărarea în tine, frustrarea, neexprimată, un timp îndelungat, căci oricum nu vei putea fără a nu defula la un moment dat, incontrolabil.
Este recomandat, așadar, să defulezi controlat, să nu te presurizezi prea tare.
Și aici sunt metode și tehnici variate, ce le voi discuta altundeva.
Deci este bine să fii sincer cu tine, să recunoşti că eşti supărat, dar să înțelegi că nu este (doar) vina altuia, ci (şi) a ta, că ai atras ceva negativ în viața ta, ceva neplăcut.
Atenție, că nu tot ce este negativ este neplăcut! Nu-i așa?
Aş spune că şi în cazul sincerității se aplică principiul „insuficiența şi excesul sunt dăunătoare”, în sensul că nu în orice situație este recomandat să spui tot ce gândeşti, mai ales în situațiile în care judecata ți-e influențată de stări emoționale negative: supărare, enervare, furie, dezamăgire, etc
Sinceritatea doare, desigur, când este percepută ca o formă de atac, de agresiune, sub aspect de reproş, învinovățire, condamnare, pretenție nejustificată, etc. Deci dacă sinceritatea cuiva simți că te afectează personal în mod negativ, cumva, este justificată senzația de durere resimțită, căci te atinge emoțional cu ceva ce îți provoacă o senzație neplăcută.
Durerea de fapt arată că te-a atins destul de tare, că senzația neplăcută a depăşit un anumit prag, ca în cazul suprastimulării unui anumit analizator, de exemplu o lumină foarte puternică poate fi percepută ca dureroasă de către ochi, un sunet foarte puternic de către ureche.
La fel este și cu cele sufleteşti, poți simți o durere sufletească când cineva este brutal de sincer cu tine, vărsând asupra ta reproşuri, judecăți critice, acuze, etc. ce depăşesc un anumit prag limită până la care poți zâmbi sau rămâne indiferent, neatins afectiv în mod neplăcut.
Fiecare om are pragul său, limitele sale, dar ele variază/ fluctuează cu starea psihoafectivă de moment, cu starea de odihnă/ oboseală, de stres / relaxare, deci fluctuează odată cu anumite condiții de stare.
Citate despre sinceritate:
„La modul cel mai simplu, sinceritatea ar putea fi înţeleasă ca fiind corelaţia deplină dintre vorbele și faptele cuiva. Cu alte cuvinte, este sincer doar acela care face ceea ce spune şi spune ceea ce face.” (Juliana Mallart )
„Este descurajant să te gândești cât de mulți oameni sunt șocați de sinceritate și cât de puțini sunt șocați de înșelăciune.” (Noel Coward)
„Nu există pe lume ceva mai greu decât sinceritatea şi ceva mai uşor decât linguşirea. Dacă în sinceritate se strecoară numai a suta parte dintr-o notă falsă, se produce o disonanţă şi apoi e bucluc. Dacă în linguşire absolut toate notele sunt false, ea face totuşi plăcere şi este ascultată fără supărare. O plăcere grosolană este totuşi o plăcere.” (Feodor Dostoievski)
„Ce poate fi mai plăcut și mai simplu decât să fii sincer, totdeauna liniștit, împăcat cu tine însuți, neavând nici de ce te teme, nici ce inventa?” (Francois Fenelon)
„N-am mai schimba nicio vorbă cu cei mai mulți dintre cunoscuții noștri apropiați, dacă i-am auzi cum vorbesc despre noi în absența noastră.” (Arthur Schopenhauer)
„Numai dușmanii ne spun adevărul. Cei apropiați ne mint fără sfârșit, prinși în pânza de păianjen a datoriei.” (Stephen King)
„Sinceritatea este o deschidere a inimii. Ea se găsește la foarte puțini oameni și din acest motiv aceea pe care o vedem de obicei nu este decât o dibace ascundere, spre a ne atrage încrederea celorlalți.” (Francois de La Rochefoucauld)
„Când cineva mă înștiințează că vrea să fie sincer cu mine, mă gândesc întotdeauna că ori va relata vreun episod personal, interesant doar pentru el, ori îmi va comunica vreo grosolănie.” (Jose Ortega y Gasset)
”Trebuie să căutăm în același timp să întemeiem sinceritatea. Aceasta este o încredere în sine însuși. Ea îl pune pe om să-și arate toate talentele în mod cuviincios.” (Immanuel Kant)
„Valorează mai mult un minut de sinceritate decât o sută de ani de ipocrizie.” (Angel Ganivet)
„Cu un prieten trebuie să poţi să fii sincer. Dacă nu poţi, nu e prieten.” (Lao Tse)
„Adevărata valoare a unui om iese la iveală abia atunci când acesta se poate manifesta sincer şi liber.” (Stefan Zweig)
„În general, spun sincer ceea ce gândesc. Dar astăzi asta este o mare greşeală, pentru că rişti să fii înţeles greşit.” (Oscar Wilde)
„Hotărârea, dreptatea, exemplul şi sinceritatea alcătuiesc ceea ce noi numim caracter. El este temelia demnităţii personale.” (La Rochefoucauld)
„Cuvintele sincere nu sunt totdeauna elegante; cuvintele elegante nu sunt totdeauna sincere.” (Lao Tse)
Da, din punctul de vedere personal.
Dar nu mereu, continuu, fără greșeală, desigur.
Mai mult… ocazional.
Din punctul de vedere al unora, când tu ești, din sistemul tău de referință, nu vei fi, din sistemul lor de referință.
Numim asta relativitate.
Întotdeauna există anumite CONFLICTE DE INTERESE între tine și alți câțiva mulți oameni.
Ei vor afirma că, din punctul lor de vedere, nu ești sau nu ai fost bun sau corect, CU EI / FAȚĂ DE EI.
Binele și corectitudinea sunt relative, deoarece fiecare om este subiectiv, urmărindu-și cu precădere interesele sale personale.
Este normal să existe o ordine a priorităților, și compromisurile.
Așa sunt regulile jocului aici…
Este Dumnezeu bun și corect cu oamenii și ființele?
Am putea analiza asta din sistemul nostru de referință, omenesc, și mai… greu, din sistemul Său de referință, divin, nu-i așa?
Interpretare personală: dacă Dzeu a creat lumea, viața, și legile /programele după care se desfășoară ea, evoluția, transformarea, iar după momentul creației nu a mai intervenit pentru a modifica ceva, atunci, prin faptul că nu interferează în viața noastră, El, personal, rezultă că noi ne facem viața cum vrem, cum putem, și suferim efectele gândurilor și faptelor noastre, bune, rele, așa cum le trăim, ca și consecințe, ca rezultat manifestat.
Legile naturii /creației operează la fel pentru toți, fără discriminare.
Deci este „corect” dpdv moral, deși oamenii suferă din cauza calamităților naturale (incendii, cutremure, valuri de frig, inundații, erupții vulcanice, furtuni, etc), deoarece nu le pot prevedea, anticipa, în mod corect.
Mediul de viață nu este unul paradisiac, ci unul problematic, la care omul este forțat a se adapta, pentru a suferi cât mai puțin.
Din acest pdv Dzeu nu este foarte „bun”, deoarece a creat o lume în care suferința este inevitabilă, pentru toți, toți suferim în viața asta, mai mult sau mai puțin, după cum fiecare se poate adapta, dar nimeni nu este scutit total de suferință, nu-i așa?
Și atunci, rămâne să interpretăm, omenește, ce poate fi bun în suferință, dpdv omenesc și divin, și să acceptăm, care ce putem, din aceste interpretări.
A fi corect nu implică automat a fi bun, în viziunea actuală generală, de aceea există la toate națiunile legi care condamnă și pedepsesc oamenii pentru greșelile lor, facute cu voie sau fără de voie, pentru nesubordonare, neconformare, insubordonare.
Vrem legi corecte, să (ni) se facă dreptate, dar câtă… bunătate există în aceste legi sociale, în elaborarea și aplicarea lor?
Dzeul cu față umană face la fel, prin legile naturii create de El.
Suferi efectele păcatelor tale, ba le mai și transmiți mai departe, urmașilor.
Cel puțin așa pare, în sistemul nostru actual de reprezentare.
Nu putem fi mereu buni și corecți cu ceilalți oameni, nici măcar cu noi înșine, deoarece suntem sisteme care generează inevitabil erori, erori perceptive, erori de interpretare, erori de procesare și interpretare a datelor /informațiilor.
Așa este construită ființa umană, nu percepem și nu gândim perfect, integral, fără eroare, deoarece există multe limitări procesuale.
Iar datele noastre de output – reacțiile, depind foarte mult de cele de input – învățare, ca la softuri.
Dacă ești învățat greșit ceva, vei greși inevitabil în continuare.
Dacă premisa este falsă, concluzia este falsă și ea.
Dacă ai credințe și convingeri eronate, vei avea o adaptare defectuoasă la lume și viață, în aceeași măsură.
Dar, noi, oamenii, am fost învățați să privim Divinitatea ca pe ceva perfect, ce nu generează eroare.
Pe de altă parte am învățat că suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Conflict: noi vedem clar că nu suntem perfecți, că nu putem discrimina mereu corect adevărul de fals, și asta produce confuzie, desigur, în interpretarea chipului și asemănării noastre.
Semănăm, da… numa la chip, probabil, nu și la cum ne duce mintea privind logica.
Dar dacă ne-am ridica la un nivel superior de interpretare, am putea avea o viziune de alt nivel, cum ar fi aceasta: esența noastră spirituală este de fapt după chip și asemănare, după care ea a suferit o „cădere” la nivelul vieții terestre, prin încorporare.
Încorporarea, legarea de lut, de materia terestră, poate fi privită ca o pedeapsă, ca o testare, ca o limitare, sau ca un joc al vieții omenești, depinde de fiecare, de sistemul lui de referință în care se situează la un moment dat.
Corporalitatea fizică, materială, omenească, organismul uman, impune limitări procesuale, în mod clar.
Corporalitatea ne impune a trăi într-un anumit mod, privind necesitățile vitale.
Divinitatea nu are o corporalitate, organism material, transcende timpul și spațiul, transformarea din plan material, evoluția fizică, deci în mod clar nu corporalitatea este făcută după chipul și asemănarea.
Altfel privind, din sistemul nostru de referință material, am putea spune că Dzeu este Totul, deci tot ce există material, că acest tot este oarecum simbolic creat dupa chip și asemănare, ca un organism gigantic, și că organismul omenesc reflectă în mic, sistemic, cum este făcut sistemul în mare, structural și funcțional.
De aceea, a te cunoaște pe tine însuți conferă o cunoaștere universală.
Dar să nu uităm că există muulte lucruri ascunse percepției senzoriale, deci nu putem percepe și cunoaște senzorial, doar prin observație, fiind necesară procesarea informației, analiza, interpretarea.
Astfel gândirea noastră este forțată să se dezvolte, să evolueze, continuu, pentru a ajunge la niveluri tot mai înalte de conștientizare.
Deci: este Dezeu corect și bun cu noi, oamenii, dacă totuși există atâta neplăcere, durere, suferință, în lumea asta a noastră?
A fost vreodată această lume terestră una paradisiacă, o lume lipsită de suferință?
Va deveni prin transformare o lume paradisiacă?
Dacă a fost, asta înseamnă că omenirea a involuat.
Dacă nu a fost, dar va fi, asta înseamnă ca omenirea va evolua, treptat, pe noi și noi niveluri de conștientizare.
Există acum mai multă suferință în lume decât acum 100 de ani?
Dar față de acum 1000 de ani?
Dar față de acum 10.000 de ani?
Este suferința constantă, în creștere, sau în descreștere, oare?
Care este părerea ta?
Cred că fiecare trebuie să pornească în exercițiile de conștientizare de la ce are, și cum poate, deci de la informațiile pe care le are și modul său actual de a gândi, interpreta logic, și să facă efortul de a se ridica la niveluri tot mai evoluate, treptat, adaptat stilului său personal.
Este clar că învățăturile nu prind la fel la toți oamenii, și asta tocmai din cauza diferențelor interindividuale.
În asta constă „talentul” celui care prezintă o învățătură, în a o face accesibilă tuturor, chiar dacă autorul ei nu este el, și poate chiar acest autor nu a avut un astfel de talent, fiind interesat doar de elaborarea corectă a ei, de adevăr, de valoarea de adevăr a judecăților și raționamentelor emise.
Am observat cu toții că orice teorie științifică de nivel superior este prezentată în mod academic de autori, la un nivel inaccesibil populației, datorită limbajului, aparatului matematic, formulelor folosite, și a informațiilor dobândite în prealabil în facutăți specializate, etc.
De exemplu teoria relativității nu a fost niciodată înțeleasă de populație, cu adevărat, puțini din cei ce au citit-o au înțeles ceva, și chiar însuși autorul ei mai avea unele dubii legate de ea.
Puține teorii științifice le putem aplica în practică, oricare om, deci credem în știință fără a o testa, căci efectiv nu putem testa, face experimente științifice, și de aceea ne încredem în ceea ce unii oameni de știință afirmă că au demonstrat.
Este oarecum… ciudat, căci nici nu am putea efectua experimentele, chiar dacă am avea aparatura necesară, că ne-am uita ca… la ea.
Câți oameni au verificat vreo teorie științifică, ei înșiși, personal?
Tu câte teorii ai verificat?
Deci, acel „crede și nu cerceta” devine ceva tot mai… universal, mai omenesc, mai obișnuit, comun, normal, în viața oamenilor.
”S-a demonstrat, a fost demonstrat, de o echipă de cercetători.”
Este destul asta, pentru toți, nu-i așa?
După aceea o altă echipă verifică, repetă experimentul, altundeva, cu alți cercetători, dar… observatorul influențează ceea ce observă, zice fizica cuantică, și așadar apar ceva… diferențe, inevitabil, că așa e… normal.
Ce este normalitatea?
Un domeniu de valori, de fapt, nu o cifră exactă, nu-i așa?
De exemplu tensiunea sanguină este normală dacă se înscrie într-un domeniu de valori, între anumite limite… relative, funcție de vârstă, stare de activitate, etc.
Normalitatea nu este o cifră, o valoare singulară, și asta este acceptat, științific, oficial…
Tu ești… normal?
Cât de normal?
Cum ai putea demonstra cât de normal ești?
Dacă mai adaug și „științific”… mai poți demonstra ceva?
Se pierde/ atenuează oare, bunătatea noastră personală, sau crește, se dezvoltă, când vrem să fim corecți, cu noi sau cu alții?
Ce zici, cum se vede din punctul tău de vedere asta?
Ce-i înăuntru e și în afară…
Ideea e că… depinde de cât de înăuntru sapi, să dai în afară de… apă.
Apa e simbolul minții, mentalului.
Cum s-a ajuns la asemănarea/ analogia apei cu mentalul?
Știi că se folosește des comparația gândului cu piatra aruncată în lac.
Mentalul e ca apa în care gândurile creează unde, valuri.
Se spune că există un câmp universal mental, că Totul este Spirit, Universul este Mental, deci o creație mentală a Creatorului, că totul curge – Panta rei)…
Panta rei în traducere „Totul curge” este o expresie care vine din greaca veche „Τα Πάντα ῥεῖ ta panta rhei” (Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat) sau pe scurt „Πάντα ῥεῖ panta rhei”. Se consideră că reprezintă o frază faimoasă ce-i aparține lui Simplicius din Cilicia (Phys. 1313, 11), caracterizând un concept din filozofia lui Heraclit.
Adeseori, în mod eronat, fraza îi este atribuită lui Heraclit, deși nu a fost găsită în manuscrisele ce au supraviețuit.” Wikipedia
Mintea e cea care purifică sau impurifică corpul, ca apa, vezi taina botezului în care se toarnă apa pe cap sau scufundare.
”Botezul cu apa si Duh
Sfanta Scriptura ne descopera ca toate formele de existenta creata au luat fiinta din lucrarea Duhului asupra apelor. Prin despartirea omului de Dumnezeu, Duhul n-a incetat sa sustina pe oameni si sa conlucreze cu ei la nasterea urmasilor lor, care au propria lor identitate.
In Cuvantul intrupat, apa si Duhul se unesc insa din nou.
Hristos Se afunda in Iordan si Duhul pogoara peste ape. Invierea Lui va transforma in apa vie apa mortii. A trebuit sa se scufunde Fiul in firea omeneasca si prin ea in apa, pentru ca noi, scufundandu-ne in apa, sa ne inaltam spre viata Sa dumnezeiasca in Duhul Lui cel Sfant.
Biserica Ortodoxa nu cunoaste un botez al apei, si altul al Duhului, fiindca apa este mediul prin care lucreaza Sfantul Duh asupra intregii fiinte psiho-fizice a omului.
In rugaciunea de sfintire prealabila a apei se cere venirea Duhului pentru curatirea apei de lucrarea puterilor demonice, pentru ca ea sa devina, prin pogorarea deplina a Duhului, loc al nasterii omului nou in Hristos.”-Sursa”
”Ce se descoperea în toate hipnozele pe care le făcusem? Se descoperea un lucru fundamental.
Că aceste ființe nu aveau corp, pentru că dincolo partea corporală nu există, nu există partea materială, și se foloseau de corpurile creaturilor care se aflau în acest alt univers, adică intrau în corpurile persoanelor care erau aici, le parazitau și le mișcau ca pe niște marionete.
În mit scrie că Shiva nu are un corp, dar se folosește de creaturile lui Vishnu. Mitul era identic cu ceea ce priveam noi.
De ce are Shiva un trident? Ce înseamnă acest trident?
Universul se bazează pe 3 coloane, pe trei lucruri: spațiu, timp și energie.
Acest univers, pentru fizica modernă, este un univers holografic. Este fizica hologramelor și este o fizică tridimensională.
Dar există și o parte sufletească, o parte mentală și o parte spirituală.
Dar există un trecut, un prezent și un viitor.
Dar există o înălțime, o lățime și o lungime.
Totul este legat de numărul 3.
A avea tridentul în mână înseamnă a avea în posesie cei trei munți, care sunt cele trei lumi…
Pentru că noi avem o cultură diferită, ne este reprezentat ca fiind Neptun.
Ce legătura are Poseidon, zeul mării, cu Shiva? Shiva e zeul apelor, iar apele reprezintă, în contextul nostru, cu cheia noastră de lectură, partea mentală. Deci Shiva reprezintă controlul asupra ta, sau, asupra minții tale. Semnificația ezoterică adevărată, reală, a botezului, te naști și capul tău este scăldat cu apa Domnului, adică trebuie să gândești cum vrea Domnul.
Avem, în contextul istoriei schimbate total, din valea Indusului, cu 15000 de ani în urmă, și până astăzi, aceleași personaje, care își schimbă doar numele, însă, în principiu, sunt aceleași, care vin de acolo.” – Corrado Malanga
Subconştientul este programat să înregistreze, decodeze, analizeze, în background, ceea ce conştientul nu poate procesa.
Ai fi uimit dacă ai putea conştientiza cumva ceea ce subconştientul tău „ştie”.
Este, cu adevărat, acolo, o lume necunoscută ţie, în adâncuri…
Poți lăsa un comentariu mai jos, și poți participa la discuțiile de pe Forum (dă click pe Forum)
Distribuie articolul dacă ți-a plăcut, mulțumesc!
Susține ceea ce-ți place
Donează prin PayPal, în contul reprezentat de acest mail: katonanico@gmail.com
Fiecare înțelege ce poate, cât poate, iar întrebările sunt subiecte bune de meditație, pentru a asimila ceva.
Doar cine caută găsește, nu-i așa?
Cine caută, își pune întrebări.
Întrebările definesc căutarea.
Dacă este bine definită căutarea, întrebările vor fi adecvate, dacă nu, ba.
A ști să pui întrebări astfel încât să conducă pe cineva la o conștientizare, este un lucru foarte util și important, mult mai util decât a pune un răspuns sau o soluție pe tavă, pe tava altuia, care, dacă nu va înțelege procesul, legătura, raționamentul, nu va putea accepta rezultatul, ca fiind un adevăr pentru el.
Ce nu înțelege lumea, va considera că este ceva fals, neadevărat, și va respinge, în mod automat.
Chiar dacă cineva greșește, în raționamentele sale, este mai util să le facă, în continuare, decât să ia mereu de bun ce zic alții, dacă nu înțelege cum au ajuns ei la acel rezultat, concluzie, în mod rațional.
Gândirea se dezvoltă prin exerciții, prin exersarea ei, prin antrenament, prin efort personal, nu există altă cale.
De aceea, ce afirmă alții, este bine să fie verificat, de cel ce vrea să înțeleagă realitatea, adevărul.
Deci, să ne păstrăm simțul critic treaz.
La o întrebare greșit pusă, singurul răspuns corect este tăcerea, cam așa zicea un maestru spiritual.
Maeștri zic multe, dar un bun maestru pune multe întrebări, înlănțuite în mod logic, pentru a conduce undeva, la o anumită conștientizare, bine direcționat.
Maestrul e cel care te conduce să obții o conștientizare.
Dacă cineva îți pune în față un adevăr, pe care tu nu îl poți înțelege, deoarece nu îl înțelegi nici nu îl vei putea accepta.
Căci nu poți accepta ceva de neînțeles pentru tine, deoarece pare ilogic, căci nu înțelegi tu logica.
Deci vei respinge acel adevăr, pentru simplul fapt că este de neînțeles pentru tine.
Dar poți accepta ceea ce ai înțeles.
Ceea ce ai înțeles, este de fapt oarecum acceptat în mod automat, căci nu ai de ales.
Poți intra în faza de negare, dar asta este cu totul altceva, este un mecanism de protecție afectiv, în fața unui adevăr dureros, traumatic.
Mintea ta poate respinge validarea adevărului, pe moment, deși știe că nu are de ales, dar amână validarea, nefiind pregătită să accepte realitatea, o schimbare, o transformare în viața ta.
De ce mi se întâmplă tocmai mie asta?
Cum de mi s-a întâmplat mie asta?
Ce am făcut să merit așa ceva?
Sunt întrebări pe care este bine să ți le pui, și de fapt viața te forțează să îți pui și astfel de întrebări, deoarece ajungi deseori în locuri în care te-ai lăsat dus, inconștient, fără control, fără simț critic, discernământ…
Nu există răspuns fără întrebare.
Nici întrebare fără răspuns.
Oare ce ai răspunde dacă ai fi întrebat de ce citești tu acum asta?
Dacă vrei să fii iubit de ceilalți așa cum ești, trebuie să-i iubești pe ei așa cum sunt – reciprocitate, rezonanță.
Dar dacă tu nu te iubești așa cum ești, nici alții nu te vor putea iubi așa cum ești, căci ce este afară reflectă ce este înăuntru, iubirea față de tine, care este… inexistentă – reciprocitate, rezonanță.
Nu vei putea iubi cu adevărat pe cel ce nu se iubește pe el însuși, nu vei putea reflecta iubirea sa, prin reciprocitate, rezonanță, deoarece ar fi cumva împotriva sa, a voinței sale, să proiectezi în el ceva ce el nu poate accepta, și respinge.
Dacă el nu se iubește, nu îl poți forța să se iubească, să te iubească, impunându-i iubirea ta, dar îl poți sprijini și ajuta, cu compasiune, să poată accesa diin nou starea de iubire, prin înțelegere și acceptarea faptului că nimeni nu este perfect, și toți greșim în viață, toți experimentăm, vina, rușinea, durerea, suferința.
Toți ne simțim uneori slabi, neputincioși, vinovați, rușinați, defecți, și asta ne face să credem că nu merităm iubire, că merităm o pedeapsă, privarea de iubire, și ne autopedepsim singuri, ne judecăm și ne condamnăm.
Dar iubirea nu este un instrument de recompensă sau pedeaspă, deși așa pare multora, ce încearcă să îl manipuleze în acest fel instrumental, obiectual.
Răul din noi atrage în viața noastră răul dinafară, la fel și binele nostru minunat, prin rezonanță, consonanță.
Cred că Isus cam asta încerca să explice prin a fi bun cu cei răi, a fi în disonanță, nu în consonanță cu răul, ca să nu atragi răul altora, prezent în viața altora, în viața ta, să nu rezonezi prin reacțiile tale cu așa ceva.
Unii oameni cred că dacă ei sunt buni, nu atrag oameni răi și răutatea, căci cum suntem așa atragem.
Dar există om bun 100%, fără pic de răutate?
Atragem ce gândim și aducem în atenție, predominant, chiar și lucrurile de care ne este frică, căci de ce ți-e frică nu scapi, până nu scapi de frică.
Deci nu ajunge să fii doar bun, ci este necesar să nu dezvolți frică față de ceva, ca să nu atragi ceea ce nu vrei, în viața ta.
În plus, la Isus nu veneau oameni geniali, buni ca el, ci păcătoși, bolnavi, suferinzi care aveau nevoie de sprijin și ajutor, la fel cum doctorul bun și sănătos atrage oameni bolnavi, care nu din bunătatea lor s-au îmbolnăvit și au nevoie de tratament și îngrijiri medicale.
Ca să spunem așa, fiecare om își îndeplinește funcția sa, și atrage oameni care au nevoie de el, funcțional.
Să iubim oamenii, dar nu și răul pe care îl fac, și care îi face să iasă din sfera de umanitate și omenie, a spus cineva.
Acești ”oameni răi” sunt de fapt cei descriși mai sus, care nu se pot iubi pe ei însăși, dar nici pe alții, și au nevoie de sprijin și ajutor, altfel vor continua să pedepsească pe alții, considerându-se nevinovați, și vor face rău în continuare. Ei nu se consideră vinovați, ci proiectează vina pe alții, și mereu alții trebuie să plătească pentru durerea și suferința lor personală.
A-i sprijini și ajuta să își revină la normal, este echivalent cu a diminua răul prezent în lumea asta, în viața noastră, spre binele tuturor.
Ziceam că acești oameni trebuie priviți cu înțelegere și compasiune, căci nu poți iubi cu adevărat un om ce nu se iubește pe el însuși și pe ceilalți.
Tu poți radia iubire, ca un bec lumina, când ești în starea de iubire, dar el nu poate rezona, nu o poate reflecta, fiind blocat în altă stare.
Cu forța nu se face nimic, schimbarea vine din interior.
Da, da, și dacă te poți situa empatic în interiorul altuia, în pielea sa, probabil că în aceste condiții poți schimba ceva, acționând în/din interioritatea sa.
AL: – ”Se spune că „ne purificam prin suferință” Nu sunt de acord. Nu consider că trebuie să sufăr că să înțeleg ceva, sau că evoluția înseamnă suferință.
Dumnezeu nu ne vrea nici in suferință, nici proști, nici să ne „tărâm” la picioarele sfinților
Nu ne- a făcut că să ne chinuie. În nici un caz… nici un părinte nu vrea suferință pentru copii lui.
Suntem aici să experimentăm, și în general ne-am ales noi experiențele
Am expermentat, majoritatea dintre noi, și suferința, atunci cănd nu știam câte știm acum.
O dată cu evoluția noastră suferință dispare. Suntem creatori și viața noastră este creația noastră.
Dacă îmi creez viața în lumina iubire și pace, nu am de ce să mai revin la suferință ( dacă sunt la facultate nu am de ce să mă întorc în cls I a) Nu mai face parte din planul meu.
Planul meu este în lumina și iubire ?
Sa aveți o zi minunata ”
Kato: – Ar fi trei concepte de definit cât mai clar aici: ce înțelegi tu prin suferință, prin purificare, și prin Dumnezeu.
Poate percepția ta despre aceste trei concepte este diferită față de cea comună, e personalizată, poate negi ceva, așa cum cineva nega că ar exista greșeala, ca să se simtă el de fapt scăpat și eliberat de toate greșelile sale.
Căci dacă greșeala nu există, logic că nici greșelile sale nu există, deci s-a scos frumos așa.
Nici Buda nici Isus nu au negat existența a ceva, ci au oferit căi și mijloace de a rezolva probleme diverse, prin iubire, de exemplu.
Am putea afirma că dacă te poți păstra continuu în starea de iubire, suferința dispare, căci nu poți simți ambele stări în același timp, dar cine este capabil de așa ceva… super /supraomenesc?
Ipotetic, multe lucruri sunt posibile, dar, în același timp, multe sunt… improbabile, pentru marea majoritate a oamenilor.
Excepțiile întăresc regulile, deci poți fenta doar dacă ești de… excepție, excepțional.
Totul este posibil, teoretic, dar practica…
Dacă tu nu suferi acum, este corect să afirmi că nu există suferința?
Sau dacă nu iubești, că nu există iubirea?
Ce nu trăiești în prezent nu există?
Poate că pare să nu existe, pentru tine, dar există pentru alții, în prezent.
Prezentul ”conservă” ceea ce poate exista, actualizează, în sfera noastră de viață, prin experiențele altora, la care ne putem și noi… raporta, conecta, lega.
”Dumnezeu nu ne vrea nici în suferință nici proști…”
Cine / ce este Dumnezeu, de fapt?
Dacă nu ne vrea proști, cum stă poveste cu pomu cunoașterii?
De ce nu a lăsat oamenii să mănânce toate pomele din pom, să le termine, să aibă toată cunoașterea pomului cunoașterii?
Cum au gustat, cum i-a externalizat…
De pomu vieții… ce să mai vorbim, nu ne vrea veșnici, asta e clar.
Sau… ba?
Buddha a vorbit despre Eliberarea de suferință, și a murit de cancer…
Isus a vorbit de Mântuire, tot din prisma eliberării de suferință, de păcate, care aduc automat suferința la pachet, și a murit răstignit, schingiuit…
Cine nu a suferit nimic, niciodată?
Cine nu suferă?
Cine nu va mai suferi?
Cine a fost complet eliberat de suferință?
Du-te și nu mai păcătui…
Poate un om să nu mai păcătuiască deloc, niciodată?
Deci suferința își are rolul și importanța sa.
Care ar fi aia?
Principalele învăţături ale lui Buddha sunt sintetizate în ceea ce budiştii numesc „cele patru adevăruri sfinte”: – mai întâi, viaţa oamenilor este intrinsec nefericită;
– în al doilea rând, cauza acestei nefericiri o constituie egoismul şi dorinţele neîmplinite;
– în al treilea, egoismul şi dorinţele pot să înceteze, şi implicit, suferinţa, iar starea care rezultă, după eliminarea tuturor dorinţelor, este denumită nirvana (literal, extincţie);
– în al patrulea, pentru reprimarea dorinţelor şi a egoismului se recomandă calea nobilă cu 8 brațe: ideile drepte, intenţiile drepte, cuvântul drept, acţiunea dreaptă, viaţa dreaptă, efortul drept, atenţia dreaptă şi meditaţia dreaptă.
”Lista celor patru adevăruri nobile
1. Primul adevăr nobil: Dukkha
Potrivit primului adevăr nobil, existența condiționată, așa cum este cunoscută de oameni, este suferință: nașterea este suferință, bătrânețea este suferință, boala este suferință, moartea este suferință, a fi unit cu ceea ce nu iți place este suferință, a fi separat de ceea ce iți place este suferință.
Termenul suferință este de asemenea folosit pentru a exprima insatisfacția, pentru ca merge dincolo de durerea fizică.
Dukkha este primul adevăr nobil învățat de Buddha.
Cuvântul din limba pali (Dukkha) desemnează suferința sau durerea în sensul său curent.
Relevă totuși semnificații mai filozofice și mai extinse în învățăturile lui Buddha: cea de imperfecțiune, de impermanență, de conflict, de vid și de insubstanționalitate.
Termenul de dukkha este deci folosit în mod curent, în absența unei traduceri adecvate.
Suferința relevă trei aspecte:
-suferința fizică și mentală,
– suferința cauzată de schimbare și
– suferința cauzată de condiționări.
Suferința atinge toate nivelurile existenței, de la cele mai joase la cele mai înalte, cuprinzând chiar ceea ce în mod normal considerăm ca fiind agreabil: „ceea ce omul normal numește fericire, cel luminat numește dukkha” (Samzutta Nikâya).
2. Al doilea adevăr nobil (Samudaya): originea suferinței
Cel de-al doilea adevăr nobil este originea suferinței (Dukkhasamudaya-ariyasacca).
Acest adevăr este definit astfel:
„Este această „sete” (tanhā) cea care determină re-existența și re-devenirea (ponobhavikā), care este aviditatea pasională (nandirāgasahagatā) și care găsește fără încetare o nouă posesiune (tatratatrābhinandini), fiind vorba de setea plăcerilor fără sens (kāma-tanhā), setea existenței și a devenirii (bhava-tanhā) și setea non-existenței (vibhava-tanhā).”
Apariția (samudaya) setei (tanhā) depinde de senzație (vedanā), care depinde ea însăși de contact (phassa). Astfel, setea nu este cauza primară a suferinței, ci ea constituie cauza cea mai palpabilă și cea mai apropiată.
Setea desemnează atașamentul de lucruri si de idei (dhamma-tanhā) care produce re-existența și re-devenirea (ponobhavikā).
3. Al treilea adevăr nobil: Nirodha
Al treilea adevăr este cel al opririi suferinței (în sanscrită निरोध nirodha). El anunță că există o încetare a setei. Acest sfârșit al durerii este denumit „eliberare finală” sau nirvana ( निर्वाण nirvāna).’
4. Al patrulea adevăr nobil: Magga
Al patrulea adevăr este cel al drumului ce duce către încetarea suferinței (magga).
Acest drum este calea cu 8 brațe:
1 – opinii corecte,
2 – intenții corecte,
3 – vorbire corectă,
4 – mijloace de existență corecte,
5 – efort corect,
6 – acțiune corectă,
7 – atenție corectă și
8 – concentrare a minții corectă.
Acest drum duce la atingerea nirvanei.
Calea nobila octuplă (cu 8 brațe) descrie calea catre sfarsitul suferintei, asa cum a fost prevazuta de Siddhartha Gautama.
Impreuna cu cele patru adevaruri nobile, constituie esenta budismului.
Este un ghid practic pentru dezvoltarea etica si mentala, cu scopul de a elibera individul de atasamente si iluzii, îndreptandu-l spre intelegerea adevarului despre toate lucrurile.
1. Intelegere perfecta
Intelegerea perfecta este inceputul si sfarsitul caii, si inseamna sa vezi si sa intelegi lucrurile asa cum sunt ele in realitate, si sa intelegi cele patru adevaruri nobile.
Întelegerea perfecta este aspectul cognitiv al intelepciunii.
Aceasta inseamna sa vezi lucrurile prin ele, sa profiti de natura imperfecta si nepermanenta a lucrurilor lumesti si a ideilor, si sa intelegi legea karmei si conditionarea karmica.
2. Gandirea perfectă
Se refera la aspectul volitiv, energia mentala care controleaza actiunile.
Poate fi descrisa ca angajamentul la auto-imbunatatirea etica si mentala.
3. Vorbirea perfecta
Vorbirea perfecta este primul principiu de conduita etica in calea cu opt brate. Conduita etica este privita precum un ghid pentru disciplina morala, care sprijina celelalte principii ale caii.
Acest aspect este esential, insa nu si auto-suficient, deoarece purificarea mentala poate fi atinsa doar prin cultivarea conduitei etice.
4. Actiunea perfecta
Este al doilea principiu etic, ce implica corpul ca mijloc natural de exprimare, se refera la fapte care implica actiuni corporale.
Actiunile poluate de intentii negative duc la stari de spirit nesanatoase, in timp ce actiunile sanatoase duc la o stare de spirit buna.
5. Modul de viata perfect
Omul trebuie sa isi castige traiul intr-un mod cinstit, si bogatia ar trebui sa fie dobandita intr-un mod legal si pasnic.
6. Efortul perfect
Poate fi vazut ca o conditie prealabila pentru celelalte principii ale caii.
Fara efort, care este un act de vointa, nimic nu poate fi realizat, in timp ce efortul poluat de intentii negative distrage mintea de la misiunea sa, iar confuzia va fi una dintre consecinte.
Energia mentala este forta din spatele efortului perfect, si aceasta poate sa apara intr-o stare sanatoasa sau nesanatoasa.
7. Atentia perfecta
Este abilitatea controlata si perfectionata de cunoastere.
Este capacitatea mentala de a vedea lucrurile asa cum sunt, cu constiinta clara.
De obicei, procesul cognitiv incepe cu o impresie indusa de perceptie sau de un gand, dar apoi nu ramane decat simpla impresie.
In schimb, aproape intotdeauna conceptualizam imediat impresiile si gandurile.
Interpretam si le punem raportam la alte experiente si ganduri, care merg dincolo de impresia originala.
8. Concentrarea perfecta
Dezvoltarea unei forte mentale care apare in constiinta naturala, desi la un nivel relativ scazut de intensitate – concentrarea.
Concentrarea este descrisa ca fiind monofocalizare de spirit, care inseamna o stare in care toate facultatile mintale sunt unificate si indreptate spre un obiect specific.
Concentrarea perfecta in scopul caii cu 8 brate inseamna concentrare sanatoasa, cu ganduri si actiuni sanatoase.
Conform unui aforism atribuit lui Buddha, un om care nu urmează Calea cu opt braţe îşi trăieşte viaţa asemeni unui copil care se joacă preocupat fără să observe că locuinţa în care se află e cuprinsă de flăcări.
Calea cu opt braţe este modul de a îndepărta suferinţa, a patra parte din cele patru Adevăruri Nobile.
Cele opt braţe pot fi împărţite în trei secţiuni:
1 – Sila (care se referă la acţiuni fizice, la gesturi),
2 – Samadhi (care vizează concentrarea meditativă) şi
3 – Prajñā (care dirijează pătrunderea spirituală în adevărata natură a lucrurilor).
Sila este educaţia cea mai morală, stilul de viaţă ascetic, simplist, abţinerea de la comiterea faptelor nepotrivite. „Sila” conţine trei izvoare:
– Stilul vorbirii foarte corect – aceasta reprezintă faptul de a nu vorbi într-un fel în care să jignească sau a nu vorbi prea mult; a spune totdeauna drept şi a nu minţi practic.
– Mod de a acţiona corect – este un mod care te învaţă cum să faci lucrurile corect, a face numai fapte frumoase şi a încerca să nu faci rău nimănui din ce este viu
– A trăi un mod de a fi foarte corect – acestastă cale îndeamnă ca felul de viaţă şi de a exista nu trebuie să jignească sau să vateme ceva persoană; totul pentru a nu produce suferinţă altuia
Samadhi este calea ce „dezvoltă controlul asupra minţii”.
Din această categorie fac parte trei căi:
– A depune efort corect – a face eforturi pentru autoperfecţionare
– A avea o atenţie foarte corectă – abilitatea mintală de a vedea în mod conştient lucrurile aşa cum vin de la sine
– Un mod de concentrare extrem de corect – aceasta se arată prin „a fi conştient de realitatea din interiorul tău, fără a avea vreo dorinţă”.
Prajñā este „înţelepciunea care purifică mintea”.
În această categorie sunt cuprinse ultimele două braţe ale căii sacre:
Înţelegere foarte corectă – interpretarea realităţii aşa cum este, nu cum pare a fi.
„Cuvântul samyak înseamnă „perfect”.
Există diferite moduri de interpretare a Căii cu opt braţe.
Pe de-o parte se crede că ea reprezintă o serie de etape progresive pe care credinciosul trebuie să le parcurgă, culminarea unuia din cele opt fiind începutul altuia.
Alţii consideră că cele opt componente necesită o dezvoltare simultană.
Parabola medicului
Cele patru adevăruri nobile sunt adesea comparate cu activitățile unui medic (भिषग्वर bhiṣagvara sau भैषज्यगुरु bhaiṣajya-guru): Persoana conștientă, luminată (बुद्ध buddha) are ca sarcină să vindece umanitatea cu propriile mâini. Va pune mai întâi un diagnostic, va căuta cauza bolii, va vedea dacă tratarea este posibilă și prescrie un remediu.
Cele 16 caracteristici
Fiecare din cele patru adevăruri are câte patru caracteristici:
Primul adevăr nobil:
1 Impermanența
2 Suferința propriu zisă
3 Vacuitatea
4 Absența de sine (impersonalitate).
Al doilea adevăr nobil:
1 Cauza
2 Originea
3 Producerea
4 Condiția
Al treilea adevăr nobil:
1 Oprirea
2 Pacea
3 Excelența
4 Renunțarea
Sunt Kato(Katona Nicolae), administratorul acestui Portal, și îți urez bine ai venit!
Fiind de mic pasionat de cunoașterea realității ascunsă simțurilor senzoriale, de cunoașterea lumii și vieții, în esența lor imperceptibilă, am desfășurat o intensă activitate în vederea dobândirii acestei cunoașteri, pe care doresc să o împărtășesc și să o discut cu alți oameni interesați.
Vreau să-ți ofer:
– o listă cu resurse utile, rodul activității mele de până acum, îți pun la dispoziție linkurile către ele.
– un forum de discuții și informare cât mai util
Te invit să:
– te abonezi la site și să devii membru și pe Forumul anexat acestui site, îl poți accesa din bara de sus, la FORUM
– te invit să te abonezi la canalul meu Youtube, care este o bază foarte mare de materiale video, grupate în peste 150 playlisturi, câtre unele dintre ele ai și linkurile mai jos.
Resurse utile – Dezvoltare Spirituală :
Toate siteurile de mai jos sunt administrate de mine şi vei găsi informaţii utile aici (dă click pe titluri pt accesare)
5. Profil (canal) Youtube – Probabil cea mai mare videotecă cu materiale video traduse în limba română, pe tematica dezvoltării personale. Vei găsi aici o mare colecţie de materiale video -în jur de 10.000, organizate în peste 150 de playlisturi, cum ar fi:
Toate articolele publicate pe bloguri – peste 500 ! – le găseşti categorizate în acest Cuprins, putând fi accesate dând click pe titlul fiecărui articol (hyperlink)
”
